Editura: Philobia
Colectia: Familia
Pagini: 128
| |
Anul aparitiei: 2018
Editia originala: 2012
Traducere din limba franceza de Cristina Livia Vasilescu
| |
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 130 mm x 200 mm
ISBN: 978-606-8560-68-7
|
Descrierea editorului
Intrebarile celor mici sunt, intr-un fel, aceleasi de cand lumea: despre moarte, despre libertate, despre datoria de a fi ascultator, de a merge la scoala… Pe de alta parte, fiindca percep, la randul lor, mizeria societatii si violenta ei, intrebarile pe care le pun sunt, totodata, actuale: de ce unii oameni dorm pe strada?
Copiii ne asalteaza cu intrebarile… si toate cer un raspuns.
Nu este nevoie de vorbe mestesugite ca sa le raspundem, ci de a-i face pe cei mici sa simta ca sunt niste interlocutori demni de luat in seama, ceea ce constituie pentru ei un dar nepretuit. De felul in care le vorbim si le explicam diverse probleme depinde transformarea lor in niste adulti sanatosi.
Cartea de fata este un instrument valoros pentru parintii care isi doresc sa afle cum sa se raporteze la propriii copii si cum sa interactioneze cu ei la nivel de discutii si explicatii:
• Ce inseamna sa stam de vorba cu un copil?
• Cum sa il ascultam inainte de a-i raspunde?
• Despre ce trebuie sa-i vorbim si despre ce nu?
• Cum ii putem explica interdictiile sau limitele?
• Cum sa il lamurim care este locul si rolul sau in familie si in societate?
Claude Halmos Claude Halmos, formata la scoala lui Jacques Lacan si a lui Francoise Dolto, este unul dintre cei mai reunumiti psihanalisti specializati in abandon si maltratare infantila. A lucrat mai multi ani in domeniul pedopsihiatriei si este autoarea lucrarii „Etapele constructiei copilului si rolul parintilor“ (Philobia, 2016). Din 1998 colaboreaza cu revista Psychologies, unde, printre altele, raspunde la intrebarile trimise la redactie de copii si adolescenti. |
Pagini din carte
 
Fragmente din carte
Pe intelesul copilului
Trebuie sa stam de vorba cu copiii? Trebuie sa raspundem intrebarilor lor? Fara indoiala, majoritatea parintilor interogati ar raspunde afirmativ. Ba chiar s-ar simti ofensati ca aceste lucruri ar putea fi considerate altfel decat de la sine intelese. Comentata indelung in carti, in cadrul unor emisiuni sau in reviste, necesitatea de a-i asculta pe copii, de a le oferi informatii, de a dialoga cu ei a devenit deja o evidenta. Cine ar mai indrazni sa marturiseasca azi ca demnitatea il indreptateste sa refuze discutiile cu propriii copii („Nu se vorbeste despre asta!“, „O sa afli cand vei fi mai mare!“, „Taci, nu te priveste asa ceva la varsta ta!“ sau atentionari precum „Nu se vorbeste la masa!“), supunandu-i astfel la respingeri indurate de atatea generatii? Asadar, am putea crede ca, in ceea ce priveste comunicarea, lupta este definitiv castigata. E doar o iluzie insa, pentru ca lucrurile nu stau nicidecum asa. Daca ne gandim bine, vestea nu e deloc imbucuratoare, dar nici surprinzatoare. In pofida binevoitorilor care, de la inaltimea piedestalului lor, sunt gata oricand sa le dea parintilor lectii sub forma unor sfaturi („Dar, zau asa doamna, trebuie sa stati de vorba cu fiul dumneavoastra!“), comunicarea cu copiii este o sarcina de o complexitate impresionanta. Pentru ca a le vorbi cu adevarat, a purta cu ei un dialog veritabil inseamna a avea capacitatea de a-i considera persoane rationale, respectabile si capabile sa inteleaga ceea ce li se spune, fara a-i socoti totusi adulti (si, mai ales, fara a le permite sa se considere ei astfel).
O asemenea operatiune seamana cu un pariu aflat vesnic la limitele posibilului si care presupune nici mai mult, nici mai putin decat conjugarea vorbirii la timpul copilariei, termen pe care se cuvine sa-l definim in cazul de fata. Caci, pentru ca operatiunea sa aiba sens, copilaria trebuie conceputa ca o perioada in care individul nu si-a desavarsit inca dezvoltarea fizica si psihica. O etapa pe durata careia el se construieste pe aceste doua planuri, deci nu-si poate folosi inca pe deplin capacitatile pe niciunul dintre ele. O etapa de-a lungul careia copilul nu trebuie considerat ca „nefiind inca“, „nefiind intru totul“ sau „fiind mai putin ca un adult“, pentru ca, dimpotriva, copilul este o persoana cu drepturi depline. Desigur, o persoana diferita in mod fundamental de adult si care are nevoie de educatie si de protectie din partea acestuia, dar o persoana la fel de valabila ca el. Sau, altfel spus, o persoana a carei existenta se afla la egalitate cu aceea a adultului.
Modul acesta de a-l privi pe copil nu este de la sine inteles, ba chiar zdruncina din temelii anumite prejudecati prin faptul ca dorinta copilului e socotita la fel de legitima ca a adultului si spusele lui sunt considerate la fel de importante ca ale acestuia. Asadar, e vorba despre o conceptie care nu ne mai permite sa invocam dezvoltarea inca neincheiata a copilului pentru a-l trata, asa cum s-a intamplat atata vreme, ca pe o subfiinta, ca pe un subadult.
Dar caracterul paradoxal al acestei conceptii face ca ea sa fie pe cat de greu de inteles, pe atat de greu de acceptat. Si cu atat mai dificil de pus in practica, pentru ca-l obliga pe adult sa jongleze cu unele contradictii.
Intr-adevar, din aceasta perspectiva, copilul e privit ca o persoana veritabila, cu drepturile pe care le implica un asemenea statut (dreptul de a vorbi, de a fi ascultat si respectat). Dar el e definit si ca un… copil. Adica o fiinta in curs de a se construi, care are nevoie – o nevoie vitala – sa fie educat de adulti. Altfel spus, ca sa formulam ideea folosind cuvinte care ar putea fi ale lui, sa fie „condus“ de adulti. Dar, in conditiile date, cum isi pot permite adultii sa procedeze astfel? Cum pot imbina ei aceste doua exigente: sa-l considere o persoana cu drepturi depline si, in acelasi timp, un copil?
In viata de zi cu zi, exercitiul seamana cu un numar de acrobatie, in care riscul de a aluneca este inevitabil si permanent pentru parinte (si pentru orice educator). In fiecare clipa, adultul respectiv poate cadea de o parte sau alta a sforii. Fara sa-si dea seama ca-l trateaza pe copil ca pe o persoana inferioara, parintele poate ajunge sa-i vorbeasca folosind unul dintre acele sublimbaje considerate a fi adaptate varstei lui; in general insa, desi bine intentionat, un astfel de limbaj seamana cu jargonul destinat persoanelor subdezvoltate. Procedand in felul acesta, adultul risca sa curme dialogul si, totodata, sa distruga stima de sine a copilului (ce imagine poate avea despre propria persoana un copil caruia i se vorbeste doar stalcit?). Sau, dimpotriva, adresandu-i-se copilului ca si cum acesta ar fi un om matur, parintele poate sa-i spulbere orice reper in ceea ce priveste diferenta intre adulti si copii, impiedicandu-l astfel sa inteleaga care este locul lui.
Grea treaba, asadar, chiar foarte grea… Dar una cat se poate de actuala. Pentru ca acest mod de a-l considera pe copil drept o persoana cu drepturi depline, conditie sine qua non pentru ca dialogul cu el sa nu fie doar unul formal, implica o perspectiva deosebita asupra copilariei. El presupune ca anii copilariei sa nu mai fie socotiti ca o simpla etapa a calatoriei catre varsta adulta (o faza trecatoare in privinta careia nu trebuie sa ne punem prea multe intrebari pentru ca tot ce conteaza si are valoare este punctul de sosire: maturitatea), ci ca o perioada, ca o stare consistenta si complexa care merita luata in seama.
Or, existenta unei asemenea conceptii despre copilarie a devenit posibila astazi, si trebuie subliniat acest lucru, in urma unei (foarte) indelungate evolutii a societatilor noastre. Evolutie pe durata careia, incetul cu incetul, de-a lungul secolelor, a aparut notiunea de copil. Pentru ca, oricat de surprinzator ar putea parea, desi „puii de om“ au existat mereu, acestia nu au fost considerati intotdeauna „copii“, in sensul atribuit in prezent cuvantului (cel putin in tarile noastre instarite).
Aceasta evolutie a fost urmata de o adevarata revolutie datorita careia am descoperit ca aceste fiinte mititele, carora le am constientizat cu greu si in timp imaturitatea si fragilitatea, sunt inzestrate totusi cu ganduri, cu sentimente, cu emotii, diferite fara indoiala, dar tot atat de complexe ca ale adultilor.
|
