Editura: Philobia
Colectia: In afara colectiilor
Pagini: 200
| |
Anul aparitiei: 2020
Editia originala: 2010
Traducere din limba franceza de Cristina Livia Vasilescu
| |
Coperta: Simpla (Paperback)
Dimensiuni: 130 mm x 200 mm
ISBN: 978-606-8560-90-8
|
Descrierea editorului
Caroline Brehat scrie o lucrare patrunzatoare, o veritabila ancheta psihologica, reusind sa ne conduca in miezul manipularii in cuplu si surprinzand fiecare etapa a acestui proces: seductia, apropierea, distrugerea. Ea scoate la iveala faptul ca perversul narcisic exceleaza in capacitatea lui de a-si culpabiliza victimele, lasand loc unui soi de pierdere identitara paralizanta. De aici decurg o dependenta psihologica si un permanent climat de stres si de frica.
Manipulatorul este insetat de atentie, de admiratie, de respect, de tandrete si de iubire, dar nu este capabil sa ofere aceleasi lucruri partenerei sale. Daca totusi ofera, o va face cu inconsecventa, alternand comportamentele afectuoase cu atitudini distante, izbucniri bruste, denigrari si indiferenta, in cele mai bune cazuri. El rescrie realitatea pentru a o face sa corespunda emotiilor sale.
Eliberata din infernul violentei in care a trait, autoarea foloseste propria experienta pentru a-i informa, a-i ajuta si a le reda speranta celor care sunt supusi abuzului psihologic, demonstrand ca se poate iesi dintr-o relatie profund distructiva.
 Caroline Brehat Caroline Brehat a publicat in anul 2010 cartea Am iubit un manipulator, tradusa ulterior in opt limbi, in care isi descrie experientele dureroase si lupta pe care a dus-o pentru a scapa dintr-o relatie distructiva si a-si apara fiica maltratata de tatal si de bunica paterna.
In prezent locuieste in Franta, fiind traducator pentru ONU si expert judiciar la Curtea de Apel din Rennes, militand sustinut pentru protejarea victimelor violentei domestice.
 |
Pagini din carte
 
Cuprinsul cartii
CAPITOLUL 1: Aparitia
CAPITOLUL 2: Povestea lui Julian
CAPITOLUL 3: Primul Craciun
CAPITOLUL 4: Happy birthday to you!
CAPITOLUL 5: Odorutopia
CAPITOLUL 6: Primele note false
CAPITOLUL 7: Doua familii, doua universuri
CAPITOLUL 8: O intamplare pe cat de jalnica, pe atat de greu de inteles
CAPITOLUL 9: El era incapabil de afectiune
CAPITOLUL 10: Expeditie sadica
CAPITOLUL 11: Primele lovituri
CAPITOLUL 12: Un vartej de violenta
CAPITOLUL 13: Nasterea
CAPITOLUL 14: Pretinsul abandon
CAPITOLUL 15: Fisura
CAPITOLUL 16: Jos mastile!
CAPITOLUL 17: Nebunie familiala
CAPITOLUL 18: Al doilea declic: inteleg
CAPITOLUL 19: Cadere nervoasa
CAPITOLUL 20: Retragere temporara
Epilog
Anexe
– Cele cincisprezece semne prevestitoare ale violentei psihologice
– Contacte utile
– Carti care te vor ajuta sa mergi mai departe
Fragmente din carte
Marturia pe care o veti citi descrie o realitate bine-cunoscuta de mine, data fiind calitatea mea de psihoterapeut. Ea nu are nimic de-a face cu un conflict obisnuit de cuplu sau cu o relatie pasionala. In povestea Carolinei, la fel ca in multe altele, exista un pradator si o victima, un individ (barbat sau femeie) care ii manipuleaza pe ceilalti pentru a-si satisface dorintele, si o persoana, nici supusa nici proasta, care a cazut in capcana. Toate acestea deghizate in mod abil intr-o relatie amoroasa cu suisuri si coborasuri, care face ca manipularea sa fie foarte greu de detectat. De cele mai multe ori, povestea a inceput ca un basm frumos.
Violenta verbala, violenta psihologica, hartuire morala. Sunt termeni care si-au facut aparitia timid, cu cativa ani in urma, ajungand intre timp sa-si croiasca un drum in mass-media si in constiintele noastre. Pana acum, hartuirea morala la locul de munca este cea care a primit cea mai mare atentie; mediatizarea ei a dus chiar la promulgarea unei legi, in Franta, la 17 ianuarie 2002. Informarea si sensibilizarea publicului in privinta acestui subiect au permis infaptuirea unor actiuni pentru a stopa distrugerea lenta, dar dramatica a victimelor. In schimb, violenta psihologica in cadrul cuplului, adica in sfera privata, este arareori recunoscuta, ba chiar aproape ignorata. Si totusi, avem suficiente motive sa credem ca aceasta este la fel de distructiva, daca nu chiar mai devastatoare, in masura in care ea se inscrie intr-un context marcat de predominanta consecintelor si mizelor afective. Aceasta forma invizibila de violenta continua insa sa reprezinte un subiect tabu.
80% dintre apelurile la numarul de urgenta dedicat victimelor violentelor conjugale au drept cauza agresiunile verbale. Cum se face ca un tip de violenta atat de raspandit este in asemenea masura trecut sub tacere? Inca mai consideram oare ca nu se cade sa ne preocupe ce se intampla in spatele usilor inchise atunci cand e vorba despre viata privata a oamenilor? O victima supusa violentei verbale si psihologice in propriul camin nu are dreptul la aceeasi atentie si la aceeasi consideratie ca victima intalnita intr-un context profesional?
Unii vor spune ca femeile (sau barbatii) care suporta acest tip de violenta in viata lor de cuplu nu sunt de compatimit. „N-au decat sa se apere si sa ii spuna partenerului sa inceteze“, zic ei. „De altfel, puteau sa vada clar, inca de la inceput, ca exista o problema in aceasta privinta. Si totusi, ele au ramas... Inseamna ca au ceva de castigat din asta!“
Astfel de comentarii si o asemenea stare de spirit reflecta, din pacate, o lipsa de informatii si de cunoastere a problemei: daca nu ne sunt clare mecanismele psihologice ale manipularii si prejudiciile considerabile generate de ele, nu putem intelege. Totusi, pericolul este real si expertii admit ca violentele psihologice favorizeaza producerea violentei fizice care poate duce la moartea victimelor ei. Sa nu uitam statisticile inspaimantatoare potrivit carora, in Franta, o femeie moare la fiecare trei zile sub loviturile partenerului ei de viata (raport al OND – Observatoire national de la délinquance3 ). Cum la fel de ingrozitoare este si constatarea inclusa intr-un raport al Consiliului Europei, conform careia violenta conjugala ar reprezenta principala cauza de deces si de invaliditate in randul femeilor cu varsta cuprinsa intre 16 si 44 de ani, inainte de cancer, de accidentele rutiere si de razboi. Si tot conform aceluiasi raport, in Europa, intre 20 si 50% dintre femei, in functie de tari, sunt victime ale violentelor conjugale.
Sa nu credem ca exista un „portret-robot“ al sotului violent, caci niciun mediu social nu este crutat de existenta unor astfel de parteneri. Un studiu olandez a aratat chiar ca aproape jumatate din numarul autorilor unor acte de violenta asupra femeilor erau titulari ai unei diplome universitare. „Violenta domestica, sub toate formele ei (...), este flagelul mondial cel mai raspandit“, subliniaza Olga Keltosova. O asemenea realitate nu ne plaseaza oare in obligatia de a ne reconsidera pozitiile, ba chiar si unele dintre certitudinile noastre in privinta acestui flagel, pentru a-l intelege mai bine, a-l identifica si, desigur, a-l preintampina?
Desi nu exista un „portret-robot“ al sotului violent, autorii violentelor conjugale si, in cazul de fata, ai violentelor in familie, au un profil psihologic foarte specific si din ce in ce mai bine repertoriat. Psihologii specializati in acest domeniu considera ca violenta psihologica si cea verbala duc, in mod inevitabil, la manipularea victimei. Tocmai de aceea specialistii ii califica adeseori pe autorii acestui tip de violenta drept „manipulatori“. Acest termen nu a fost ales in mod aleatoriu. E bine sa retinem ca el corespunde unor caracteristici psihologice foarte specifice. In clasificarea oficiala a tulburarilor mentale, „manipulatorul“ este prezentat ca suferind de o „tulburare narcisica“.
Iata principalele doua componente ale acestei tulburari:
1) Un narcisism exacerbat, marcat de o permanenta nevoie a individului de a fi admirat, de a se afla in centrul atentiei si chiar de a fi adulat. Singurele prioritati ale narcisicului sunt cele proprii si satisfacerea nevoilor personale. Comportamentele lui sunt marcate de notiunea de „drept“. El se comporta ca si cum ar avea un fel de putere absoluta asupra tuturor. Ceilalti, dragostea lor, atentia, energia, timpul, banii si viitorul lor sunt bunuri ce i se datoreaza. Narcisicul considera ca e perfect normal ca celalalt sa-i dea totul in mod neconditionat si arareori isi da seama ca le cere altora ceea ce el insusi este incapabil sa ofere. Narcisicul e insetat de atentie, de admiratie, de respect, de tandrete si de iubire, dar nu este in masura sa ofere aceleasi lucruri partenerei sale. Daca totusi ofera, el o va face cu inconsecventa, alternand comportamentele afectuoase cu atitudini distante, izbucniri bruste, denigrari si indiferenta.
2) Un comportament pervers, caracterizat prin atacuri verbale, umilinte, amenintari, hartuiri repetate, izolare si inchidere in sine.
Perversul narcisic este maestru in arta „proiectiei“: el ii atribuie victimei sale propriile tulburari si defecte. Minte, interpreteaza si modifica realitatea astfel incat ea sa corespunda emotiilor si asteptarilor lui. Schimba rolurile si inverseaza situatiile cu o usurinta deconcertanta.
Dar, mai ales, narcisicul exceleaza in capacitatea lui de a-si culpabiliza victimele, a caror stima de sine se erodeaza treptat, lasand loc unui soi de pierdere identitara paralizanta. De aici decurge o dependenta psihologica si un permanent climat de stres si de frica. Toate aceste lucruri se instaleaza progresiv, ceea ce complica in mod considerabil situatia victimelor care si-ar dori sa plece. Este ceea ce numim o relatie de dominare.
Sa o spunem clar: in majoritatea cazurilor, victimele acestui tip de violenta raman in cuplu nu pentru ca ar avea ceva de castigat sau din slabiciune, ci pentru ca, fiind culpabilizate in exces, ele nu au puterea de a pleca. Uneori, pierderea independentei lor financiare complica si mai mult datele problemei.
Alte carti de acelasi autor
|
